A fost odată un oraș care pulsa pe dedesubt.

Nu în zgomotul mașinilor, ci în sunetul reținut al pașilor pierduți prin coridoare umede. Sub pământ, oamenii nu vorbeau — își atingeau sufletele cu priviri, cu firele de lumină filtrate prin capacele de canal.

Mergeam adesea acolo, în subpământă, unde nu existau semne de întrebare, doar ecouri de răspunsuri. Nu era frică, era absența totală a timpului. Amintirile se întindeau pe ziduri, ca o frescă vie dintr-o lume uitată.

Odată am găsit un ceas cu limba ruptă. Tic-tacul său tăcut m-a făcut să înțeleg că unele lucruri se trăiesc doar o dată și se repetă doar în reverberația memoriei.

Într-o noapte, m-am întâlnit cu mine. Miroseam a ploaie și tăcere. M-am întrebat: „Ce mai cauți aici, jos?”

Și am răspuns: „Îmi caut rădăcinile în asfalt. Caut sensul în ceea ce nu strigă.”

Amintirile din subpământă nu mor. Se transformă în lumină difuză, în cuvinte scrise târziu, în texte care răsună într-o cameră goală.